Acum cateva seri, ca orice om serios, ma aflam intr-un minimarket in fata raionului cu pateuri, zacusca si magiun.
Primesc un telefon. “Ce mai faci, Cristi?”, ma intreaba o tipa, al carei timbru vocal nu-mi spunea nimic. Stanjenit si cu magiunul in mana, ii recunosc: “Nu stiu cine sunteti”. Dupa doua-trei indicii si conexiuni oferite de necunoscuta, reusesc sa identific persoana in timp si spatiu : vara lui 2003, Bucuresti.
Vara aceea mi-am petrecut-o (cat de potrivit e verbul!) alaturi de cativa studenti de la Actorie din Cluj. Venisera la un festival de teatru in Bucuresti, si cum intrarea era “libertina”, cascam si eu ochii pe acolo.
Asadar, dupa o rapida retrospectiva, mi-am dat seama cine ma sunase: o actrita-wannabe din “grupul de la Cluj”. Precizez ca, din vara aceea, nu ne-am mai dat nici macar un sms cretin de sarbatori. “Ciudat!”, imi zic, dar interlocutoarea nu-mi lasa timp de analize. “Ce mai faci, ma?”, mi se adreseaza familiar, din moment ce ne “regasisem”.
Cateva imbratisari telefonice, si tipa intra in subiect: “Bai, am un proiect international, te intereseaza?”. Imi ascut urechile si ii cer detalii: “Ce proiect?”, “Pai nu, nu prin telefon, e ceva complex…”, imi raspunde ea. Stabilim o intalnire si ne vedem a doua zi. Ora o negociem, insa locul e exclusiv alegerea ei. Intru in restaurantul “convenit” de ea. O gasesc repede: ocupa singura masa populata (mai era cineva cu ea).
Dupa ce ne tragem necesarele minciunele: “ce bine arati!”, sau “nu te-ai schimbat deloc”, mi-l prezinta pe “cineva”-ul de la masa. Nu-i retin numele din obisnuinta: nu inregistrez numele unei persoane de la prima strigare, din simplul motiv ca imi canalizez concentrarea pe numele meu si pe mana prieteneasca intinsa (suna patologic, stiu). Totusi, retin ca individul este “partenerul de afaceri”.
Mihaela – numele fetei – nu mai avea nimic din vara lui 2003. Imbracata ofiso-biznis, devenise femeia-tipar de care radea odinioara. Nu imi lasa nici de data asta ragaz de comparatii analitice. “Cristi, de cati bani ai avea nevoie pe luna sa traiesti cum vrei tu?”, ma ia pe nepregatite. Ma uit bine la ea si adulmec locul in cautarea unei marijuana fumate mai devreme (obisnuia in studentie), dar nimic.
Si se apuca fata sa-mi indruge ca americanii au descoperit un aparat-minune, care poate detecta bolile ori blestemele genetice si, in plus, ca mai au si leacuri la belele gasite (niste vitamine la fel de miraculoase). “E ceva incredibil, crede-ma! Eu mi-am zis: Wow! cand am aflat de chestia asta, e SUPER! E o mega-afacere, iar franciza nu te costa decat 1000 de euro. Trebuie doar sa vinzi aparatul asta la cat mai multi oameni, sa-i atragi si pe ei in afacere, si banii o sa-ti curga in cont”, imi zise ea, iesindu-i flacari de entuziasm pe nas.
Naucit, imi cobor privirea spre fata de masa: brosuri “sugestive”, pixuri si…nicio scrumiera. Nu se fuma in restaurant. Nu mai suportam. In timp ce afacerea-minune imi era prezentata cat mai in detaliu, ma visam rasturnand masa si aruncandu-ma pe geam. “Partenerul” era din “interior” si trebuia sa supravegheze miscarile novicei. Zambea si dadea non-stop din cap. Simteam ca cei doi creieri samponati ma vor inghiti.
Dar, iata ca nimic nu-i vesnic: pana la urma, s-a terminat intalnirea. Ce-i drept, cu promisiunea mea ca ma voi duce la nu stiu ce congres de-al lor.
