Primesc un telefon. “Ce mai faci, Cristi?”, ma intreaba o tipa, al carei timbru vocal nu-mi spunea nimic. Stanjenit si cu magiunul in mana, ii recunosc: “Nu stiu cine sunteti”. Dupa doua-trei indicii si conexiuni oferite de necunoscuta, reusesc sa identific persoana in timp si spatiu : vara lui 2003, Bucuresti.

Vara aceea mi-am petrecut-o (cat de potrivit e verbul!) alaturi de cativa studenti de la Actorie din Cluj. Venisera la un festival de teatru in Bucuresti, si cum intrarea era “libertina”, cascam si eu ochii pe acolo.

Asadar, dupa o rapida retrospectiva, mi-am dat seama cine ma sunase: o actrita-wannabe  din “grupul de la Cluj”. Precizez ca, din vara aceea, nu ne-am mai dat nici macar un sms cretin de sarbatori. “Ciudat!”, imi zic, dar interlocutoarea nu-mi lasa timp de analize. “Ce mai faci, ma?”, mi se adreseaza familiar, din moment ce ne “regasisem”.

Cateva imbratisari telefonice, si tipa intra in subiect: “Bai, am un proiect international, te intereseaza?”. Imi ascut urechile si ii cer detalii: “Ce proiect?”, “Pai nu, nu prin telefon, e ceva complex…”, imi raspunde ea. Stabilim o intalnire si ne vedem a doua zi. Ora o negociem, insa locul e exclusiv alegerea ei. Intru in restaurantul “convenit” de ea. O gasesc repede: ocupa singura masa populata (mai era cineva cu ea).

Dupa ce ne tragem necesarele minciunele: “ce bine arati!”, sau “nu te-ai schimbat deloc”, mi-l prezinta pe “cineva”-ul de la masa. Nu-i retin numele din obisnuinta: nu inregistrez numele unei persoane de la prima strigare, din simplul motiv ca imi canalizez concentrarea pe numele meu si pe mana prieteneasca intinsa (suna patologic, stiu). Totusi, retin ca individul este “partenerul de afaceri”.

Mihaela – numele fetei – nu mai avea nimic din vara lui 2003. Imbracata ofiso-biznis, devenise femeia-tipar de care radea odinioara. Nu imi lasa nici de data asta ragaz de comparatii analitice. “Cristi, de cati bani ai avea nevoie pe luna sa traiesti cum vrei tu?”, ma ia pe nepregatite. Ma uit bine la ea si adulmec locul in cautarea unei marijuana fumate mai devreme (obisnuia in studentie), dar nimic.

Si se apuca fata sa-mi indruge ca americanii au descoperit un aparat-minune, care poate detecta bolile ori blestemele genetice si, in plus, ca mai au si leacuri la belele gasite (niste vitamine la fel de miraculoase). “E ceva incredibil, crede-ma! Eu mi-am zis: Wow! cand am aflat de chestia asta, e SUPER! E o mega-afacere, iar franciza nu te costa decat 1000 de euro. Trebuie doar sa vinzi aparatul asta la cat mai multi oameni, sa-i atragi si pe ei in afacere, si banii o sa-ti curga in cont”, imi zise ea, iesindu-i flacari de entuziasm pe nas.

Naucit, imi cobor privirea spre fata de masa: brosuri “sugestive”, pixuri si…nicio scrumiera. Nu se fuma in restaurant. Nu mai suportam. In timp ce afacerea-minune imi era prezentata cat mai in detaliu, ma visam rasturnand masa si aruncandu-ma pe geam. “Partenerul” era din “interior” si trebuia sa supravegheze miscarile novicei. Zambea si dadea non-stop din cap. Simteam ca cei doi creieri samponati ma vor inghiti.

Dar, iata ca nimic nu-i vesnic: pana la urma, s-a terminat intalnirea. Ce-i drept, cu promisiunea mea ca ma voi duce la nu stiu ce congres de-al lor.

Dragilor, iertare va cer! Promit ca anul viitor voi tine seama de doleantele voastre. Jur pe acest blog ca in 2012 voi fi cu voi mai mult atat in momentele de cumpana, cat si in cele de mahmureala. Am avut un an reusit impreuna, si vreau sa va multumesc pe aceasta cale. Nu pot uita ca unii dintre voi v-ati calcat pe inima si mi-ati trimis comentarii. Ma gandesc sa organizez o tombola, in care cel mai harnic “comentator” al blogusorului meu sa fie rasplatit pe masura: ii ofer sansa sa ma sorcoveasca PERSONAL de Sarbatori. Pentru a avea cat mai multe sanse, imi indemn cititorii sa-si cumpere o sorcova performanta si de Sarbatori sa stea singurei si cumintei in casa langa telefon.

Spuneam ca am mai trecut impreuna peste un an din viata. A fost greu, dar frumos: am plans unii pe umerii celorlalti cand ne-a fost mai greu, si l-am dat pe Salam la maxim cand ne-a fost bine. Sa uitam tot ce ne-a umbrit prietenia (datoriile pe care le-am avut la unii dintre voi), si sa ingrosam realizarile infaptuite in echipa. Una peste alta, am fost o familie in adevaratul sens al cuvantului.

In final, pentru ca meritati, m-am gandit la o surpriza pentru voi. Cunoscandu-va slabiciunile muzicale, am pregatit o piesa de sezon, cu care mi-am propus sa va umplu inimile cu lumina si caldura. De Sfintele Sarbatori, va urez tot ce-i mai bine pentru mine si sa am de toate! Aplauze pentru indragitul Fuego:

Cazul Huidu ma intereseaza, poate cinic, din perspectiva mortii de “neam prost” a victimelor accidentului. Cat de stupid poate fi sa mori intr-un accident de masina? La fel de aberant ca: inecatul, accidentul la locul de munca, alunecand si cazand pe scari, aplecandu-te sa uzi un ghiveci cu flori pe balcon, mergand pe strada si un turture de gheata iti ingheata moalele capului, etc.

De-a lungul timpului oamenii au murit si vor continua sa moara prosteste, fara aportul lor intentional. Bunaoara, dau un exemplu pentru oripilati. Pleci in concediul la care ai visat tot anul. Ti-ai rezervat cu luni bune inainte plecarea si sederea in vreun paradis exotic. In prima zi de plaja…TE INECI!!!. Daca nu e lamuritor, apelez la o pilda traita pe propria piele. Pieton convins, intr-o seara, mergand regulamentar, mi-a aparut de aiurea o masina care m-a dat cu cracii-n sus. Daca nu aveam un reflex pe care nici acum nu mi-l pot explica, muream ca un idiot lovit de masina, pe trotuar.

La inceputuri, omul a murit ca prostu’ in jurul cavernei, alergand dupa hrana. Apoi in gospodarie, cazand de pe acoperis in timp ce mesterea. Industrializarea, cu masinile sale, l-a ciuntit si mutilat. Paroxismul a fost atins de autovehicule, tren, tramvai si avion. Oficial, Nicolae Labis a incetat din viata fiind prins in grilajul dintre vagoanele tramvaiului, ce-i drept, aburit de tuica de la Capsa. Viata de geniu, moarte de prost. Sunt curios daca numele poetului trimite Buzz victimelor bacalaureatului.

Ma intreb: ce ne va face computerul? Sau ne-a omorat deja si noi nu stim, traind ca zevzecii in fata lui.

Noul Cod Civil aduce schimbari majore in ceea ce priveste dreptul la imagine si viata privata. Cea mai interesanta modificare legislativa vizeaza relatia presei cu “vedetele” ei. Recentele prevederi interzic publicatiilor de metrou sau toaleta – alta discutie -  si nu numai, “imixtiunea in viata intima, personala sau de familie, nici in domiciliul, resedinta ori corespondenta sa, fara consimtamant…”. Reformulat – trebuie sa-i ceri consimtamantul lui Iri (iar acesta sa ti-l dea) daca publici la tine in ziar o fotografie nevinovata infatisandu-l pe batranul cu suflet de copil harjonindu-se in fata scarii cu doua fetite de la blocul vecin. Dupa logica legiuitorului, drastic cu media si binevoitor cu persoanele publice, il banuim pe acesta ca in timpul redactarii legii se bucura de niste servicii necrestinesti din partea unor victime ale publicitatii excesive. De obladuirea ocrotitoare a noului Cod Civil se va bucura si cuplul Banica, aflat in ultimile zile intr-un scandal de presa. La adapostul dreptului la imagine, Zana si al sau ElviSica infiereza amestecul presei in cuibusorul matrimonial al acestora. Sigur, viata privata trebuie sa ramana privata, dar lucrul acesta este posibil pe alte planete nepopulate de oameni. Uitatul peste gardul vecinului – mai ales daca acesta e persoana publica – va dainui vesnic in ciuda eforturilor de coafare a naturii umane. Cazul Banica provoaca greturi din motive etico-morale. Dupa ce toata viata dai din coate si din gura sa fii vizibil, sa apari pe sticla, sa-i faci mandri sau invidiosi pe moldovenii tai ca ai ajuns cineva, brusc, expunerea dorita devine o cruce insuportabil de purtat. Lumina care ieri te scotea din intuneric, astazi te orbeste. Daca cei doi isi doresc liniste si lasare in pace, de ce in tinerete n-au imbratisat meserii mai putin “publice”. De pilda, garantez ca daca Fane ar fi fost astazi electrician si Andreea pedichiurista, pumnii si aventurile masculului ar fi trezit doar interesul soacrei, nicidecum al tabloidelor.

Cu toate ca, adesea, presa e manjita pe la bot de gunoaiele infulecate, prevederile noului Cod Civil erodeaza incet, dar sigur, libertatea de exprimare. Anticipez momentul cand actritele porno, ajunse la varsta maternitatii si maturitatii, isi vor manifesta indignarea  cand micutii vor afla de la scoala ca mamica lor e curva, invocand dreptul la imagine.

Ca orice om obisnuit, Pavel n-avea niciun talent deosebit. Crezuse in clasele primare ca are indemanare sau mai bine zis indepicioare la fotbal, dar timpul, crud si fara sensibilitate, i-a demonstrat ca talentul lui fotbalistic abia trecea pragul mediocritatii. Cochetase si cu muzica in corul gimnazial, insa urechea lui muzicala se dovedi surda.

Absenta oricarei insusiri alese ii prilejuise de multe ori melancolii insuportabile. Condamna Creatorul sau Destinul pentru aluatul insipid din care fusese alcatuit. Facandu-i parca in ciuda, societatea in care traia proslavea individualitatile remarcabile, ignorand total masele intregi de obisnuiti. Ca sa fii Cineva iti trebuie un Ceva cu care sa iesi din Oricine. Nevoia de-a iesi in fata, proprie majoritatii oamenilor, il facu pe bietul Pavel sa ingenuncheze in intunericul camerei sale si sa ceara nu stia nici el cui o valoare capabila de-a-l evidentia din randul lumii. Zilele treceau iar raspunsul destinatarului necunoscut intarzia sa apara: nu simtea nicio abilitate in plus.

Intorcandu-se intr-o zi de la serviciul pe care-l ura, se abate de la itinerariul zilnic spre casa, si inconstient, intra pe o straduta necunoscuta pantofilor lui. In fundul strazii ii atrase atentia o pravalie pe al carei panou publicitar scria: “Vindem Talente”. Isi trase o pereche de palme in semn de dezmeticire dar mesajul, incapatanat, staruia prin prezenta. Mari pasul si intra pe usa pravaliei. Un batran il intampina cu un bun venit mercantil: “Bine ati venit! Cu ce va pot ajuta? Ce talent ati dori?”. Naucit de situatie, Pavel isi verifica temperatura: nimic ingrijorator. Ca orice negustor care profita de nehotararea clientului sau, batranul il aborda din nou: “Ati venit sa cumparati un talent, nu? Daca imi permiteti, lasati-ma sa va prezint oferta noastra! Dupa alura dumneavoastra cred ca v-ar prinde bine un talent artistic. Avem talentul picturii, talentul muzicii, lalentul scrisului, talentul actoriei, toate la o promotie avantajoasa. Daca va intereseaza, tocmai ne-a adus furnizorul nostru talentul vorbirii in public, sau arta retoricii cum ii spuneau anticii. Dati-mi voie sa va recomand talentul picturii, va vine ca o manusa, dupa infatisarea dumneavoastra”. Starea de buimacire a clientului atinsese cote de neescaladat pana atunci, ajungand la recorduri personale imposibil de depasit ulterior. Reusi totusi sa-si vina in fire si-l intreba pe vanzator: “Dumneavoastra chiar vindeti talente? Adica pot iesi pe usa aceasta cu orice talent vreau eu daca platesc?”. Vanzatorul il incredinta de veridicitatea si calitatea produselor sale, invitandu-si clientul sa-i probeze oferta in cabina de proba. Din pacate, locul cere intimitate, iar povestitorul trebuie sa-si dezamageasca cititorii, marturisind ca n-a fost martor la testare. Numai cei doi stiu ce s-a intamplat acolo. Ca sa ne facem o parere vizavi de impresia lui Pavel dupa iesirea din cabina, ii redam doar figura care arata  de parca posesorul ei l-ar fi intalnit pe Napoleon, acesta din urma cerandu-i prietenia pe Facebook. Abia tinandu-se pe picioare, il intreaba pe misteriosul negustor: “Cat costa un talent?”.

Sobru dar binevoitor, bunicul cu aer de comerciant sau invers, ii spuse: “Pretul talentelor nu este in bani. Noi suntem o intreprindere serioasa si oferim, in prealabil, talentele spre testare clientilor nostri. Daca li se potrivesc si mai ales daca le intretin, noi le cedam definitiv acestora. Nu facem ca stim noi cine care le da oamenilor aptitudini deosebite gratuit si neconditionat de la nastere. Asta-i pur neprofesionalism! Deci, in cazul in care va decideti asupra talentului dorit, va asteptam la noi cu o singura conditie: nu oferim garantie pentru ca intretinerea talentului va revine in totalitate. Singurul pret pe care-l veti plati va fi efortul intretinerii talentului ales, intr-un cuvant veti deveni sclavul lui. Noi tinem la marfa noastra iar daca proprietarul produselor noastre nu isi manifesta seriozitatea din acest punct de vedere, ne rezervam dreptul de a rezilia unilateral actul de vanzare-cumparare, recuperand bunul. Va mai asteptam pe la noi!”.

PS – Orice asemanare cu Kafka este pur intamplatoare si existenta doar in mintea rauvoitorilor.

Ok, nu vorbesc cu multiplele personalitati din dotare cum o fac dilii ci poarta conversatii telefonice printr-o casca aproape invizibila de la o anumita distanta.

Astazi, de pilda, mi-am surprins un vecin care din unghiul in care ma aflam dadea impresia ca vorbeste singur, dand din maini si facand ca toti dracii. Nu m-am putut stapani si m-am adresat si eu altei personalitati launtrice: “Uite, ma, la saracu’ nea Nelu, a luat-o cu tractorul pe campii! Ce face scranteala dintr-un om cumsecade…”.

Nu mica mi-a fost mirarea, sa vad apropiindu-ma, ca nea Nelu era in toate capacitatile, omul doar o bestelea telefonic pe soacra-sa pentru nu stiu ce imixtiuni in viata-i conjugala.

Deseori, pe strada, vad oameni prezentabili cu aura grava care dialogheaza cu voce tare, neinsotiti si cu mainile in buzunare. Telefonul mobil dus la ureche de mana iti confera un alibi, absolvandu-te.

Poate sunt eu retrograd si nu inteleg favorurile pe care ni le face stiinta, dar ce facem cu PENIBILUL, domnilor? Astept cu infrigurare vremurile cand voi putea vedea in plina strada partide de amor solitare. Sunt convins ca pe viitor, conectati la cine stie ce platforma digitala, vom birui in acest sens.

Sotia sta picior peste picior intr-un fotoliu si-si arunca ochii peste o revista. Nu distingem genul revistei dar il intuim.

Celalalt fotoliu ii apartine sotului, care simuleaza privitul la televizor. Gandurile lui tocmai au decolat spre tinuturi straine sotiei.

Ambii au joburi stresante dar linistitoare cand intra pe usa vreunui supermarket: ignora preturile, cautand calitatea. Detaliu aparent nesemnificativ.

Televizorul urla prin vocea unei moderatoare, dar nu perturba neatentia cuplului. La un moment dat, femeia isi aduce sotul alaturi de ea:

- M-a sunat Aurel.

Lui nu-i pasa dar stie ca ei ii pasa si o intreaba:

- Ce ti-a zis?

- Ne intreaba daca mergem cu ei la film. Tacere. Dupa cateva minute:

- Ma enerveaza cretinul ala de Paulica. As pleca de acolo numai sa nu-i mai vad moaca aia imbecila, spuse sotul contrariidu-si sotia prin turnura pe care o daduse discutiei.

Ei nu-i pasa dar stie ca lui ii pasa si-l intreaba:

- De ce? Ce ti-a mai facut?

- E o nulitate, asta mi-a facut, izbucneste barbatul care-si aprinde o tigara. Nicotina se insinueaza treptat  in creierul sotului, potolindu-l. Femeia fructifica momentul:

- Ce facem mergem sau nu? Stii ca suntem cuplul lor favorit. Numai noi ii scoatem din platitudinea conjugala, cum ti-a zis candva Aurel, nu? Doua zambete se tolanesc pe chipurile tovarasilor de viata.

Lui ii pasa, stie ca si ei ii pasa si-i spune:

- Ce vrei, draga, suntem cuplul perfect. Hai imbraca-te!

Scoala, care ar fi trebuit sa-mi dezghete mintea, nu m-a invatat de pilda cum dracu’ primesc eu la mine in sufragerie imagini si sunet in timp real din America.

Stiu, stiu, o sa radeti de inteligenta mea de curca plouata si anticipez raspunsul: “Prin unde, capsomane!”. Prin unde, prin unde, dar cum?

Dorinta mea este sa intalnesc pe cineva care ar fi dispus si capabil sa-mi dea un raspuns accesibil si unei capre.

Neghiobia mea in fizica si electronica isi are justificare in anii gimnaziali, cand un profesor cu aura hitlerista ne punea sa ne antrenam memoria cu formule si definitii. Daca te scotea la tabla si nu stiai “pe din cap” ce-ti cerea, preferai sa-ti taie capul laolalta cu toata familia ca lu’ saracu’ Brancoveanu in detrimentul umilirii prin perciuni smulsi si capete izbite de banca.

Cand suna clopotelul anuntand ora de fizica, iti impreunai mainile tremurande, bateai o cruce cu limba in gura inchisa si daca te tineau nervii nu faceai pisu pe tine pana in clasa.

La doua luni, in cazurile fericite si inzestrate, nu mai stiai nimic din ce tocisei, dar te bucurai ca esti sanatos, ca mai poti mirosi o floare sau ciupi o fata.

In aplauzele dumneavoastra inchid cu o zicere lamuritoare a lui Radu Preda (teologul), care desi avea un context diferit, mi se poate aplica si mie:

“Acest divort intre culmea rafinamentului tehnic si badarania celui care se foloseste de instrument arata foarte clar ca nu suntem organici, ca nu suntem congeniali, intr-un fel, cu instrumentele de care ne folosim.”

Queen e singura formatie care a atins perfectiunea, atat cat o pot face niste oameni cantand rock.

Nu stiu cine sunteti, cand cititi randurile acestea, sau daca mai puteti intelege limba in care va scriu. Pesimist cum sunt, anticipez ca nu veti fi capabili sa descifrati dialectul, dar va va ajuta romanologul digital din dotare.

Va scriu pentru a va dumiri. Probabil, se mai numara printre dumneavoastra si pasionati de istoria acestui loc, pe care noi il numim acum (2011 AD) – Romania.

Cu siguranta, intoarceti capul inspre noi si radeti. Nu-i nimic, si noi am ras de inaintasii nostri dupa cum si succesorii vostri vor rade de voi.

Stiu ca nu veti invata/creste ca noi cu televizor, carti sau filme. Cartile sunt… cum sa va explic eu voua ce sunt cartile? Aaa, niste chestii din hartie…Ce-i aia hartie? Da voi cu ce va stergeti, ma, la cur? Propun sa trecem peste barierele de civilizatie.

Ma gandeam ce carti ar putea fi reprezentative pentru lumea noastra, care sa va ajute in a ne intelege. E unul Caragiale care va va da un indiciu asupra identitatii noastre. Puteti incerca si Vulcanescu.

Bine, bine, n-aveti timp. Stati, am o idee. Stiati ca un regizor formidabil poate transmite in patru minute ceea ce scriitorii abia reusesc in mii de pagini? Va invit, pret de patru minute, sa ne vedeti, asa cum ne-a vazut Lucian Pintilie:

Acum ne intelegeti?

PS –   din pacate pentru noi cat si pentru voi, prototipul doctorului din filmulet n-a trait mult in locurile acestea de-a lungul istoriei. Clima si societatea i-au fost potrivnice.